amfiteatrul

ma intorc din cand in cand acolo. in ultima vreme se pare ca din ce in ce mai des. nu poate fi doar vis, e prea real. desi in vis mi s-a aratat prima data.

printre diverse panze ce schitau structuri aproape umane, ma intorc in acel pat imens, o lume in sine, tot timpul cu asternutul in dezordine. tot timpul alb. camera e enorma la randul ei. tavanul poate la patru metri de podea. nu stiu cum as putea-o descrie, asa ca voi incepe de la structura totala.

prima data cand am fost acolo mi s-a parut ca aduce cu un amfiteatru antic, dar cam de doua ori mai mare, cel putin. de fapt, jumatate de amfiteatru. un semicerc jos, in mijloc, era granita dintre neant si - universitate, poate? nici nu stiu cum sa-i spun. e doar un loc unde anumite minti se aduna pentru a discuta idei sau pentru a sta in liniste si contemplare. o amintire dintr-o alta viata, ori un loc unde voi ajunge dupa aceasta? poate amandoua. de la jumatatea de cerc din mijloc, amfiteatrul creste conic pana spre marginea exterioara. iar pe aceasta margine sunt asezate camerele, imense, poate sase, poate opt, poate paisprezece - ca feliile unei jumatati de pizza.

trebuie spus ca nu stiu cum am ajuns aici prima data si nici in urmatoarele ocazii. cred ca termenul cel mai potrivit ar fi ca ma transport, fie fizic in cazul viselor, fie bantuind cu spiritul atunci cand ziua imi neaga somnul.

revenind la camera, dupa cum spuneam, are o forma de felie de pizza cu varful taiat. iar acolo unde e taiat varful se afla ferestrele. cred ca asta m-a surprins prima data, de fapt. acele ferestre enorme, fara perdea sau altceva, niste ferestre ce pareau vechi dar totusi nu din sticla, ci din alt material (sa fie cristal?) ce inca nu s-a inventat. camera in care se pare ca tot revin e a doua din dreapta, sau in tot cazul una din partea dreapta. stiu ca atunci cand ma uit pe feastra vad in stanga mea camerele si in fata, in jos, acel neant de care va spuneam.

alt lucru oarecum interesant este faptul ca nu am observat vreodata prezenta unei usi. am presupus existenta ei pe peretele opus ferestrelor, dar nu am reusit niciodata sa privesc acel perete. desi stiu sigur ca e acolo - n-as putea explica de ce sau cum.

o ultima precizare pe care as dori sa o fac: din pat, dandu-ma jos, am de urcat patru sau cinci trepte pentru a ajunge la fereastra si a o putea deschide. constat acum ca asta e singura cale pe care o cunosc de a intra sau a iesi din camera - pe geam. iar geamul da in amfiteatru, care se termina in abis.

o amintire interesanta: cand eram mic tin minte ca ma jucam printre lespezile enorme de-a v-ati ascunselea. asta se intampla intr-una din putinele dati cand am fost acolo - pentru ca nu era un loc accesibil copiilor. in vis mi-am adus aminte de asta. poate de acolo si senzatia de familiaritate. in vis, iesind pe fereastra si intinzandu-ma pe blocul de piatra din fata ei, am fumat o tigara.
sa fi fost un tanar leonardo - nu, doar cineva care semana intrucatva cu el - cel cu care am schimbat cateva cuvinte amabile dar reci, dezinteresate. in general oamenii vin aici sa fie lasati in pace, nimeni nu invadeaza spatiul celuilalt fara vreun motiv serios. iar cum un astfel de motiv inca nu a aparut de-a lungul mileniilor, a ramas impamantenit acest obicei.

ce fac aici? raspunsul instantaneu ar fi ca imi incarc bateriile. de cand am devenit constient de existenta acestui loc, de cand mi-am amintit de existenta lui, il vizitez pentru starea de bine, de calm pe care mi-o ofera.
mai precis ce fac? fumez uitandu-ma la un cer nesfarsit, undeva deasupra lumii sau poate doar in alta lume. din cand in cand intru in camera si construiesc fotografii. intru cumva, prin aparat, chiar in imagine, si asez totul in ea cat sa-mi fie pe plac. in rest, doar ma gandesc. sunt liber sa ma gandesc la orice, sunt chiar incurajat prin natura locului, as spune.
exista o contradictie intre texturile solide, din piatra, pe care le simt pe palme cand ma catar sau sub talpi cand ies sa fumez, si natura oarecum imateriala a locului ce - sunt convins - nu se afla doar in mintea mea.

noptile, doamne, pun pariu ca noptile sunt extraordinare. nu pot nici macar sa-mi imaginez acel cer nesfarsit, plin de stele. nu pot, pentru ca nu mi s-a intamplat sa vizitez vreodata acest loc si sa fi fost noapte. poate ca nu exista noapte, ci doar acea ora magnifica de sapte spre opt dimineata dintr-o joi de septembrie, cand soarele deja straluceste printr-o perdea extrem de fina de nori. eforturile mele de a descrie amfiteatrul - m-am decis sa il numesc astfel, pana la urma - sunt inutile, si o stiu. ceea ce am asternut acum in scris a fost o umbra a unei umbre, marturie doar a existentei acestui "amber" undeva, pe cine stie ce taram. scopul? de ce e necesar un scop?